Planul meu de cursă era genial prin simplitatea lui. Trebuia doar să parcurg cei 62 km pană la Bolboci, unde, conform prognozei, ar fi fost in desfășurare o furtună cu fulgere, ceea ce ar fi dus la oprirea cursei, deoarece urma o perioadă de câteva ore pe o creastă expusă, in gol alpin. Un mod perfect onorabil de a încheia o prea puțin antrenată competiție.

• 

Până la un punct planul a funcționat ca uns. In timp ce coboram spre Bolboci, chinuindu-mă împreună cu alți concurenți să găsim ultima secțiune de drum foarte prost semnalizată pe timp de noapte, cerul a început să se lumineze, bubuiturile mult așteptate au început să se audă și ploaia și-a reluat dorita intensitate. Am ajuns in CP Bolboci cu un optimism debordant și probabil bizar pentru cei din jur. O bilă albă pentru mine, pentru genialitate. Da, de acum încolo acord bile albe și negre, pentru mine și organizare. Să vedem cine câștigă. Revenind, în CP Bolboci, surpriză, nicio cursă întreruptă, doar o mana de concurenți murați și destul de tăcuți care se înfruptau din primul aliment adevărat de la începutul cursei și anume pizza.

Nu mă dau bătut și întreb:
• Mai continuăm pe trăsnetele astea?.
• Daaa, nu trăsnește pe unde mergeți voi.

Doamna de la organizare a avut dreptate, nu trăsnea CHIAR pe unde mergeam noi, dovadă că sunt viu și scriu aberația asta, însă destul de aproape. Si cum un trăsnet te poate atinge și de la 20km, mi s-a părut o decizie inedită. Egalată doar de cealaltă decizie, de a opri cursa când totul se liniștise și nu mai ploua, vremea era OK și mai aveam doar câțiva km pană la final. Este adevărat, a fost nevoie de intervenția salvamont pentru un caz de hipotermie. Înclin să cred că o fost doar o problemă izolată de echipament. Nu a fost prea frig (am folosit tot timpul max. 2 straturi și un poncho), nu a fost cine știe ce vânt și din Moieciu până la final nu se mai ajungea la înălțimi mari. Pe de altă parte nu pot să neg că reacția inițială a fost de bucurie, când m-a anunțat un nene salvamontist – se terminase chinul. Una peste alta, acord organizării două bile negre pentru povestea asta – una că nu au întrerupt când trebuia și cealaltă că au întrerupt când nu trebuia – după mintea mea – de multe ori greșesc, probabil și acum. Rămân totuși bilele. Apropo de echipament, poate era o idee bună să se procedeze cum se anunțase și să se verifice echipamentul in CP – Bolboci era locul perfect pentru asta.

Stephen King avea o vorba: “Fool me once, shame on you. Fool me twice, shame on me. Fool me three times, shame on both of us.”
Se potrivește, nițeluș modificată: prima oară shame on me că am abandonat la precedenta ediție, a doua oară shame on you că am fost oprit și a treia oară mare minune să mai existe, ca sa evităm o rușine generalizată.

Voiam să scriu despre mâncare detaliat, cu ce se găsea in fiecare punct. Exagerat. Este cunoscut faptul (într-un cerc foarte restrâns, ce-i drept) că eu merg la ultra că să mă îmbuib, deci e clară prezenta unei prejudecăți importante, așa că enumăr doar niște fapte. Trei bile negre pentru ele:
• Baza mâncării (nu dulciuri) pentru aproape două treimi din distanță a fost formată din covrigei și cipsuri. Amuzant?
• Nu a existat cola decât la final și asta într-un ultra sponsorizat de pepsi. Clar nu e amuzant.
• A trebuit să cumpăr apa în CP Bușteni. Penibil.
E păcat, țin minte că la ediția precedenta a fost un festin.

Fie, hai să spun și de bine: a mers excelent cafeaua din șaua Strunga, bravo pentru asta! O bilă albă. Hai două – mă simt generos -, că aveau și ceai în acest CP unde nu mă așteptam să găsesc nimic.

Ca orice om borderline responsabil, aveam și eu un plan de cursă și niște puncte cheie în vedere. De exemplu, aveam două urcări de care mă temeam, cea de la Peștera la Babele și cea de pe Jepii Mari. În schimb nu mă așteptam la probleme pe prima urcare. Ei bine, probabil din cauza micului dejun, mi-a venit să vomit practic tot timpul pe aceasta urcare. Asta e o alta distracție la ultra, chiar dacă sunt perioade în care te simți ca dracu, dacă ai suficientă răbdare și/sau schimbi ceva, este timp suficient să se îmbunătățească situația. Și să se strice. Și se îmbunătățească iar, de repetate ori. Așa că, printre horcăieli, am reușit să ajung, ușor, ușor, la refugiul Țigănești unde eram aproape ca nou. Bilă albă pentru mine.

Cum spuneam, mă temeam de Babele și de Jepii Mari.

De prima poate pentru că aici ajungeam mereu spre finalul zilei și mergea foarte greu urcarea. Acum însă, după cipsii, covrigii și supa din Peștera și distras de prima sesiune de grindină, urcarea parcă s-a terminat imediat.

Jepii Mari veneau la mijlocul cursei, era cea mai mare urcare și deși o făcusem de multe de ori, doar o singură dată pe final de antrenament lung, ca ultima urcare, cam pe la aceeași oră și aproape leșinasem. În mod paradoxal, lipsa colei de pe traseu m-a ajutat pentru că mi-am făcut stoc la Bușteni: am avut una în drop-bag (nereturnabil!? ce glumă – bilă neagră) și mi-am mai cumpărat una pe care am ținut-o la îndemână și am putut să beau cate o gură din ea pe două treimi din urcare. A fost minunat, m-am simițit plin de energie. După ce am terminat-o s-a mai stricat treaba, am și fost ajuns de un concurent (care mergea anormal de repede după părerea mea), dar în general a fost ok. Asta este încă o distracție de-a mea la ultra, în a doua jumătate a cursei: de câte ori văd un concurent că se deplasează mult prea repede pentru locul ocupat și sectorul de drum respectiv, îi rețin numărul sau figura ca să văd mai târziu dacă nimeresc unde abandonează. Am pariat că acesta se vă opri la Piatra Arsă. A abandonat tocmai la Bolboci, bravo! (bilă neagră, că-s măgar)

Ce să vă mai zic? A, da, coborârea pe Valea Cerbului. Perfectă pentru genul mai inconștient și nu chiar străin de sporturile de iarna. Cred că am câștigat aici aproape 20 de minute “schiind” pe limbile de zăpadă. Cu o pierdere a controlului la una dintre pante și cu mici răni necesare frânării, incluse. Rezultă o bilă albă și una neagră pentru mine.

Cel mai plăcut aspect cred că a fost acoperirea foto, foarte bună și gratuită, două bile albe.

Menționasem mai sus de rătăcirea din apropiere de Bolboci. Cunoscând bine 99% din traseu, ăla era singurul punct cu pericol de rătăcire, unde traseul părăsea marcajul turistic, deci îmi dau din oficiu o bilă neagră, nu exista scuze. Povestea poate fi semi-interesantă pentru cei mai puțin pretențioși așa că o dezvolt. Îmi propusesem să îmi încarc trackul pe ceas în apropiere, dacă marcajele erau proaste. Nu merg cu el încărcat tot timpul pentru că mi se duce bateria prea repede (nu am nici un chef să dau prea curând 3000+ lei pe un ceas). Apropiindu-mă de zona respectivă constat marcajele cu bandă reflectorizantă și îmi spun, perfect, e bine semnalizat noaptea, nu mai pun trackul. Evident, conform lui Murphy, în acea intersecție nu exista un marcaj reflectorizant așa că am ratat-o și nu am fost singurul. Bilă neagră ca noaptea pentru marcaj. Îmi dau seama de eroare după ceva vreme și conving un englez să ne întoarcem (încarc și trackul între timp). Alt englez nu s-a lăsat convins și a luat-o înainte pe marcaj, ceea ce i-a adus un ocol de cel puțin 2 km. Mai racolăm un concurent rătăcit, găsim intersecția și o luăm la vale, dar pierdem imediat iar marcajul, cu trackul in fața ochilor. Încep să mă panichez un pic – se ducea dracului graficul meu de timp – și o iau bezmetic în toate direcțiile pană dau de o serie de marcaje. Strig triumfator, “pe aici!” sau ce naiba oi fi zis in engleză – că in cursa asta am vorbit numai în engleză cu toata lumea, inclusiv cu romani -, dar foarte curând mă întâlnesc cu un concurent care mergea pe aceleași marcaje, dar în sens invers. După o scurtă dezbatere realizăm că e mai deștept că noi toți la un loc și mergem după el, ieșind cu bine din pădure.

Că să fiu corect trebuie să remarc marcajul luminos din golul alpin după Bolboci. Acum e adevărat că zona era luminată destul de bine de la trăsnetele din jur, nu știu cum ar fi fost pe ceață deasă, dar treacă de la mine, o bilă albă.

Aș da bile și cabanelor, așa, “hors concours”. Neagră pentru Cabana Omu pentru că era închis și mi-a distrus planul de a mânca acolo o ciorbă. Albă pentru Cabana Piatra Arsă pentru că am putut să mă schimb acolo, la căldurică. Mi s-a părut amuzant că atunci când am ieșit din Cabana Piatra Arsă, obișnuit cu turele de antrenament, am luat-o la vale pe forestier spre drumul de mașină. Noroc de un declic după vreo două sute de metri, am avut noroc că nu m-am trezit din visare undeva pe la Peștera.

Era să uit, în sfârșit am reușit să ies ultimul la ceva, de când mă chinui (visasem la UTMB, ca să urc pe scena cu cei buni, din păcate nu s-a putut). Sper să nu greșesc, dar se pare că am fost ultimul român dintre cei opriți la Moieciu și deci, din cursă. Faptul că au fost puțini români, cam o treime și overall am ieșit pe la mijlocul celor care au luat startul -toate naționalitățile-, consider că nu îmi răpește cu nimic din realizare. Paradoxal, îmi dau totuși o bilă albă, pentru că am crezut că o să mă clasez mult mai jos.

Pentru amatorii de statistici, poftim detalii:
Siteul competiției (www.transylvania100k.com) ne informează:
• Distanța: 100 km,
• Diferența de nivel: 6444 m
• Timp limită: 31 ore
Siteul live trail (transylvania100k.livetrail.net) ne informează și el:
• 200 au luat startul
• 175 au continuat pt 100 km – restul de 25 au schimbat distanța (bilă albă pentru flexibilitate) – mulți dintre ei după ce au ratat cut off-ul de la Peștera.
• 59 au abandonat sau au fost descalificați (2, cei care au continuat după Moieciu după întrerupere)
• 60 au parcurs toata disțanta
• 2 au fost opriți la Guțanu, după 91 km
• 54 au fost opriți după 83 km, la Moieciu (printre care și eu)

Dacă facem calculul, după simplificări avem următorul scor:
Eu, 1 bilă albă – Transylvania 100k, 1 bilă neagră. Ha ha, victorie!

Eu spun că nu trebuie disperat, nu e rău-rău și partea bună este că exista mult loc de progres. Pentru toată lumea. Succes!