Ca să fiu clar de la început, să nu zică unii, ce zid mai e și ăsta când alergi cu pace de 6 și ceva: nu tată, am dat de zid, cinstit, la km 35 și nu mi-am mai revenit complet. Dar până s-ajungem acolo să vedem ce ar mai fi de povestit. O să fie o postare mai lungă ca de obicei, dar a fost ultimul maraton pe anul ăsta asa că îmi permit.
Am ales pentru Istanbul, o variantă “profi”, plecat sâmbătă, întors duminică, cu avionul, bagaj de cabină, fără alte activități turistice care m-ar putea distrage de la marea performantă. Deci împreună cu Narcis m-am îmbarcat în aeronava companiei care își permite reclame cu Messi si Kobe Bryant. Zborul a fost scurt cu o aterizare vântoasă și palpitantă. Am înțeles că a fost vânt și la maraton pe ultimii kilometri, eu nu îl țin minte, probabil eram prea amorțit, totuși filmul parcă nu mi s-a rupt, ciudat…
De la aeroport am mers direct să luăm kiturile. Deja aglomerația în metrou începuse, timid, să își facă simțită prezenta. Nimic însa nu anunța ce a urmat. După kit – expo era tot un fel de bazar în mare parte – am continuat drumul spre hotel cu metroul apoi cu un tramvai. Mai țineți mine marile aglomerații din mijloacele de transport în comun de pe vremea lui ceașcă? Cei mai multi din fericire nu, dar vă zic eu, a fost ceva deosebit, singura diferență este ca la turci nu se merge pe scară. Așadar am mers împachetați strâns, vreo 45 min pană în Sultanahmet, unde era și cartierul general al maratonului.
Hotelul OK, posibilitatea de a face a doua zi un late checkout KO. La 12 trebuia eliberată camera și nici măcar Narcis nu putea scoate un timp atât de bun. Am decis ca dimineața sa coborâm cu toate bagajele urmând ca recuperarea după cursa sa o facem prin parcuri și pe la terase.
După niște carboloading bunicel și niște rahat cam dulce și scârbos am vrut să mergem pană în Taksim, ocazie cu care ne-am lovit iar de aglomerația de la tramvai. De data aceasta era monstruoasă, nu mai veniseră tramvaie de ceva vreme și era pliiiin de lume. In cele din urmă am reușit să ne urcam dar am scurtat ulterior plimbarea. Apoi am tras pe dreapta și după un somn cam agitat iată-mă în zorii zilei ediției 35 a Maratonului de la Istanbul, singurul de pe doua continente.
Treaba asta cu doua continente ne-a creat oportunitatea unei a treia reprize de aglomerație, în autobuzele ce urmau să ne transporte în Asia, peste Bosfor. Printr-un noroc bizar niște uși s-au deschis chiar în fata noastră asa că am putut prinde loc și am fost ceva mai feriți. Autobuzele nu plecau până când nu se încărcau cu aproximativ de două ori capacitatea lor decentă de transport. Am călătorit asa înghesuiți vreo 20 de minute.
Ajunși cu bine la start, ar fi trebuit în mod normal sa fiu ocupat cu al patrulea rand de aglomerație, coada la wc. Cum însă erau doar 10-15 cabine și o mare de oameni ce fremăta pe lângă ele, m-am orientat spre natura din jur, care în curând a început și ea sa fremete.
Una peste alta, s-a rezolvat si am purces către următoarea aglomerație, lăsarea bagajelor in autobuzele care urmau sa le aducă la sosire (în poza wc ar fi în stânga, autobuzele în planul îndepărtat). Aceste autobuze erau parcate într-un mod bine gândit astfel încât accesul să fie foarte îngust si ca atare, inițial părea ca nu avem nicio șansă. Aici experienta vremurilor apuse și-a spus cuvântul, se pare totuși ca mușchii au memorie și dând din coate într-un mod foarte eficient mi-am croit drum spre punctul de drop-off. Am prins si sacul lui Narcis, după un zbor de 10m și iată-ne în regulă pentru start. Din păcate pentru unii, cu o copilărie mai lipsita de griji și ca atare fără experienta animalică necesară unor astfel de situații, nu a fost posibilă depunerea bagajului în timp util asa că au fost cazuri în care au alergat cu el în spate !
După o scurtă încălzire și o întâlnire cu alți roman, ne-am îndreptat către zonele de start.
Nu existau zone de start asă ca ne-am croit drum cat mai în fata.
Nu existau paceri.
Startul a fost dat de primar, cu pistolul, după mai puțin de un minut am trecut și eu linia de start.
Planul era simplut, sa alerg prima jumătate mai repede ca la București, 5:15-5:20 pace urmând ca în funcție de cum mă simt sa iau o decizie. Obiectivul era ca de obicei PB, chiar un 3:45 dacă se putea.
Din profilul traseului, în mod evident insuficient studiat, reținusem că e ceva de urcat doar la început, apoi o coborâre mare și pe urma practic plat, ceea ce s-a dovedit a fi fals.
După o prima urcare apoi coborâre și iar urcare a venit coborârea cea lunga și abruptă, da lunga de tot, am avut cam 4:40 pace pe km respectiv. In continuare treburile au mers așezat, singurul lucru un pic neliniștitor era pulsul care se apropia amenințător de pragul lactic.
Primii zece kilometri au trecut chiar pe nesimțite as zice, încet încet însă simțeam ca sunt mai obosit decât ar fi fost normal, iar la kilometrul 18 a venit prima lovitură, un ditamai dealul, de care uitasem cu desăvârșire. Ok, a urmat și coborârea dar parca nu mai compensa cum ar fi trebuit.
Ajuns la jumătate eram în grafic, chiar sub el, 5:18 pace mediu, însă eram cam obosit, și de kilometri buni aveam pulsul peste pragul lactic. Din fericire nu mă durea nimic, contractura de acum trei zile era ok, tibia de acum o săptămână era ok. Decizia pe care urma să o iau era una importantă și avea să hotărască această cursa. Evident am ales prost, și anume sa continui în același ritm, ba chiar pe următorii 4 km l-am mărit un pic. Probabil o scădere a ritmului cu vreo 5-7 secunde pe km în acest moment ar fi fost cea mai buna decizie pentru un PB, asa am ajuns pe la km 25 să am pulsul spre 170 ca să pot menține ritmul. Chestiunea nu mi se părea foarte gravă, doar alergasem un semi în primăvara la București cu pulsul peste 170 aproape tot timpul, ma gândeam ca o să rezist și aici.
Am rezistat până la km 35. Deja de la 30 îmi era clar că nu o sa pot menține ritmul pană la sfârșit și m-am hotărât, de ce oare, să fac un fel de experiment, intitulat “cat o pot duce asa și cum ma voi descurca cu zidul”. Inițial am zis că mă descurc ok, după ce a trebuit să merg un pic la km35 am constatat că pot să alerg ca mai înainte cu paceul propus de 5:20. Mă și gândeam, ce tare, am dat de zid, am trecut pe grăsimi, mi-am revenit, să vezi ce mă laud, etc. M-a ținut câteva sute de metri apoi nu am mai putut pană la sfârșit să țin un pace mai bun de 6. Ca idee, la km 30 aveam peste 3 minute mai bine ca PB, la km 37 se anulase avantajul iar în final am avut peste 3 minute întârziere.
Fară a căuta circumstanțe, la acest maraton am văzut foarte multi loviți în aripă, au fost peste 10% abandonuri. Un domn care alerga în fata mea, mai bine ca mine, pe la km39 a sărit liniștit gărdulețul din dreapta și s-a așezat pe o băncuță pe malul marii. Altul deși mergea șchiopătând era ambițios și nu vroia să cedeze. Un alt concurent s-a așezat pe o băncuță cu mai puțin de un km de final și a început să se maseze. Chiar i-am strigat ceva încurajator dar m-a ignorat complet. O fi fost turc, am observat că turcii ăștia te ignora foarte des când le zici ceva, chiar și la hotel, la restaurant. Ori nu înțeleg engleza, ori echivalează asta cu un răspuns negativ, nu mi-e clar.
Am cam ajuns la ultimul kilometru. Ei bine ultimul kilometru era în pantă, nici asta nu mai țineam minte, ce să mai forțez pe final, chiar am vrut să merg dar m-a încurajat în engleză un concurent cu tricou cu Germania și am continuat cu el alergarea, apoi am ajuns în zona de final cu spectatori, dispuși foarte aglomerat desigur, și am alergat pană la final de rușine, dar foaaarte încet. Si se mai zice ca Boston are nu știu ce deal rupător, sa vină imperialiștii aici sa vadă cum sta treaba.
Cred ca a fost una din cele mai epuizante curse pentru mine, asta și pentru ca a fost pe final de sezon și pentru că am alergat la prea multe anul asta. Acum că mi-am făcut damblaua, voi schimba ceva la anul.
Imediat după final am primit o pungă cu bunătăți. Dar nu aveam medalia, medalia, unde e medalia? L-am întrebat pe un negru cu un sfârc insângerat, de unde are medalia care ii atârna la gat, mi-a răspuns politicos că e în punga. Apoi am discutat un pic de cursă, am făcut schimb de timpi, scosesem cam la fel, asta ne-a mulțumit intrucâtva. A urmat un moment lipsit, în mod neașteptat, de aglomerație: recuperarea sacului lăsat la început in autobuz.
M-am regăsit cu ceilalți romani, Narcis a fost primul roman, bravo! Ne-am printat niște diplome, am făcut niște poze, chestiile obișnuite.
La plecare, eram hotărați să nu mai reluam aglomerația asa ca am luat o naveta de la hotel. Turcaletii de la hotel, după niște reprize de ignorare, ne-au zis că durează 20min călătoria. 20 da, dar după ce a mai făcut alte 25 ca să colecteze și alți turiști. Deja făceam planuri pentru pierderea avionului, dar am avut un șofer meseriaș – turcii par șoferi meseriași mai ales la strecurat milimetric pe lângă diverse obstacole – si am ajuns cu bine la aeroport. Aici, slăvit fie Allah, nicio aglomerație.
Primul control de securitate, geanta lui Narcis suspectă, trece la control manual, ii găsesc medalia, îl lasă sa treacă cu ea. Zic, am și eu una. Ignorare. Bai, oi fi luat medalia aia? Ajungem la un al doilea control de securitate, geanta lui Narcis și mai suspectă, găsit medalie, sporovăit ceva în turca intre ei lăsat sa plece cu ea. Il întreb pe domnul în uniforma, în ce mai curată engleză de care sunt în stare: ați văzut o medalie și la mine în bagaj? Ignorare totală. Panică! Am luat medalia aia sau nu? Desfac mai încolo tot bagajul, o găsesc. Dacă cineva are nevoie de un troller de cabină, stealth, am eu unul de închiriat.
Rezultate:
3:56:27
974/3130 (31%) general
156/408 (38%) M 40-44
Poze aici:
https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10202613835657548.1073741842.1546946455&type=1&l=2117cf3f71
Felicitari!
Multumesc!
Înţeleg, a fost ultimul maraton pe anul ăsta pentru că te menajezi pentru alergarea de 100 km între Craiova – Corabia, alături de Narcis :D.
Felicitări şi Mult Succes în continuare!
Multumesc! O sa alerg un ultra cu Narcis cand o sa se gandeasca si el la un kilometraj mai serios.