Sa mai merg si la Azuga?  N-am fost la destule curse anul asta? Da, nu. Cursa era plasata intre doua maratoane de sosea, spatiate la 6 saptamani. M-am hotarat intr-un timp util pentru a plati ceea mai scumpa taxa posibila. Traseul parea alergabil mai putin urcarile abrupte si pentru mine, mai putin si coborarile abrupte. Mai era de luat in calcul de data asta si vremea.

Rece, da rece de tot se anunta, asa ca am luat colantii, in premiera la un concurs. In mod ciudat mi-am uitat foita de ploaie acasa asa ca m-am bazat doar pe putinele procente (10) anuntate in favoarea ploii. N-a plouat dar a fost un vant chiar chinutor la un moment dat,  probabil ca a prins vantul asta din spate castigatorul cand a coborat cu 3:30/km. Pentru prima oara mi-a parut chiar bine ca am luat o anumita piesa de echipament, bandana in cazul asta.

Alte decizii ce pareau importante: luarea betelor doar la urcarea pe Sorica si fara apa la mine. De bete l-am convins si pe Adrian Mila, mai aveam un pic si il convingeam si cu apa. Aici a fost o mica sincopa de organizare, cam singura zic eu, la km 5 nu prea era apa (sau acces la ea) asa cum se anunta, am apucat doar un fund de sticla de 0.5.

Inca de pe prima urcare m-am intalnit cu foarte multi cunoscuti. Adrian si Bogdan Cruceru ma tooot ajungeau pe coborari si apoi dadeau bice. Pe prima urcare am schimbat cateva vorbe si cu Andrei Gligor care m-a depasit dar apoi distanta a ramas constanta intre noi ceea ce m-a facut sa ajung cu o oarecare mandrie la km 5.

Aici, asa cum am spus nu prea era apa, era insa Lutic, voluntar de data asta si inghetat bocna. Parca ii sedea mai bine pe podiumul de premiere. Pe Cezar Ionut Chitu l-am intalnit tot la aceasta borna. Timpul lui final: 3:59:59, superb pentru moral. Tot aici l-am ajuns din urma pe Narcis si am pierdut ceva minute bune facand poze. Apoi Narcis s-a hotarat brusc sa o ia la picior si dus a fost prin noroaie.

Distractiva mi s-a parut propria abordare a noroiului. Daca la inceput eram prudent, incercand sa-l evit pe cat posibil, am ajuns pana la final sa imi bag picioarele in el de noroi in toate modurile figurate sau nu, mai ales pe coborari.

Deci nu alerg repede pe coborari abrupte, da? Nu pot, nu vreau, imi protejez spatele, probabil cate ceva din fiecare. Sau poate am alergat suficient pe munti in tinerete si mi s-a luat, dar nu cred. Oricum, astea sunt scuzele iar rezultatul este ca ma limitez la o viteza moderata ceea ce permite hoardelor de coboratori rapizi sa ma intreaca. Azuga nu a facut exceptie. La deal se mai schimba treaba, imi place sa cred ca am intrecut mai multi la deal decat m-au intrecut la coborare, inclusiv pe Sorica.

De cate ori am schiat pe aceasta Sorica, gandeam invariabil in gondola: ce bine ca s-au inventat chestiile astea, saracii parintii nostri, urcau pe jos sau nu schiau. Trebuie sa fi tampit acum sa mai urci pe jos asa ceva. Ignorand cu incapatanare acest gand, cumva tampit tot am fost ca mi-am luat betele pe urcare, m-au cam scos din ritm, ma obisnuisem fara. Chiar si asa am intrecut cativa la deal. M-a si intrecut o tanti de la Sponser, pe care am folosit-o cu succes ca pacemaker o bucata de drum, ii multumesc pentru asta. Una peste ala se pare ca stau mai bine in clasamentul “King of Sorica” decat in cel general.

Imediat dupa urcare a fost o perioada amuzanta. Acolo era cel mai bun teren de alergat din tot traseul, drum de pamant, lat, in coborare usoara, toate conditiile pentru o alegrare rapida. Ei bine, nu mai puteam alerga. Cred ca la editia viitoare o sa incerc un activator spre sfarsitul urcarii, trebuie profitat cumva de drumul ala.

La coborare, m-au ajuns doua grupuri vesele dar am si intrecut vreo doua-trei bucati lovite in aripa. O bucata si-a revenit miraculos la final si m-a provocat la sprint, dar despre asta mai tarziu.

Dintre toti coboratorii vijeliosi am remarcat un domn de la 50+. Avea o tehnica remarcabila cu pasi mici si foarte desi, iata un exemplu de urmat, cine stie cand.

E stabilit, am o problema noua, problema middlepackerilor sprinteri. Eu nu ii inteleg pe oamenii astia: dupa ce  ai alergat patru ore prin noroaie, ti-ai dat duhul pe urcari, ti-ai rupt spatele pe coborari, iata ca ai ajuns la final relativ intreg. Te vei clasa pe locul o suta si ceva. De ce nu il lasi si pe omul ala aflat la cateva zeci de metri in fata ta sa se bucure, ca si tine, de o zi frumoasa, de ce vrei ma, sa ii strici ziua si bagi sprint sa il intreci pe ultimii metri, pe linia de sosire daca se poate?
Stiu ca par sa subminez ideea de competitie. Apropo, mai tineti mine caricatura a lui Mihai Stanescu in care doi batranei pe o banca comentau la trecerea unul alegator: “Eu nu ii inteleg pe astia, cred ca nu sunt sanatosi”? Treaba asta cu sprintul mi s-a intamplat, fara exceptie, in toate cursele lungi din anul asta. La RTR asa cum am povestit deja, l-am lasat pe om sa se duca, ne strica poza de final. La Bucuresti am sprintat cot la cot terminand in acelsi timp (la net l-am luat ha ha). Aici la Azuga, daca era pe vreo coborare nasoala nu ziceam nimic, asta e, nu alerg repede pe coborari abrupte, va amintiti?  Dar chiar asa, pe asfalt, pe plat, inainte de finish? Pan-aici. Am sprintat si eu  si de data asta omu’ nu mai m-a ajuns, ba chiar era sa il ajung pe cel din fata mea care vazand cum venim a sprintat si el saracul si acum probabil se plange si el pe vreun blog de nebunii care voiau sa il intreaca la final.

Pe aceasta ultima portiune de plat vreo doi din vitezomanii coboratori se oprisera, aveau crampe pe semne. Unuia i-am strigat, “Hai ma ca mai e un pic” si a avut efect, a tulit-o si dus a fost, celalalt fiind concurentul amintit mai devreme, pe care l-am fortat sa sprinteze.

Una peste alta cu 300m inainte de final eram relativ ok, odihnit chiar, asa cum consider eu ca ii sade bine unui middlepacker, ei bine am terminat cursa varza, a trebuit sa ma asez imediat.

Iata si o poza in care se vede mai bine spatierea de 2 secunde la care am ajuns, io trec linia.